„Vreți să așteptați până la venirea lui Hristos?”

31 mai 2006 - Gili Cârstea

Această întrebare tulburătoare pusă responsabililor bisericii în timpul crizei din 1888 pluteşte ameninţător asupra urmaşilor lor de astăzi, căci incidentul nu a fost rezolvat de o manieră acceptabilă. Cei mai mulţi membri ai onoratului nostru corp pastoral nici nu ştiu despre ce a fost vorba la Minneapolis, insistând că acolo a fost predicată pentru prima oară în poporul nostru doctrina îndreptăţirii prin credinţă.

Da, se pare că cei informaţi chiar vor să aştepte până la revenirea lui Hristos. Ei au ridicat un eşafodaj teologic în care solia neprihănirii lui Hristos “în legătură cu legea” nu are niciun loc.

Cheia acestei solii, ascunsă în doctrina sanctuarului, deschidea un orizont nou în pregătirea unui popor pentru revenirea lui Hristos. Solia descoperea locul locuinţei lui Dumnezeu şi aşeza în faţa poporului privilegiul enorm de a deveni locuinţe pentru Duhul Sfânt.

Doar aşa putea fi caracterul lui Hristos “desăvârşit reprodus în poporul Său” – condiţie obligatorie pentru sigilare şi toate binecuvântările finale rezultate din ea.

Dar teologii noştri preferă altă cale pentru permanenta păcătuire a poporului: Nu suntem ca Hristos, nu avem natura Lui, şi prin urmare nu avem cum să trăim ca El. Vom trăi ca El doar la apariţia Lui pe nori, când vom fi schimbaţi în nemurire.

Această poziţie, împrumutată din creştinismul popular, face inutilă şi chiar caraghioasă toată teologia sanctuarului, care a dat naştere acestui popor şi este unica temelie a avertizărilor lui finale. Când crezi şi predici că viaţa în neprihănire nu este posibilă decât la a doua venire, ce impact mai poţi avea asupra valului de nelegiuire care înghite societatea şi biserica? Dacă poporul contează pe îndreptăţire până la a doua venire, iar a doua venire este ţinută departe tocmai de clauza cu “reproducerea în mod desăvârşit” a caracterului lui Hristos în sufletul omenesc, nu este normal să ne orientăm către cauze sociale, creştere, calitatea vieţii şi unitate – priorităţile noului drum trasat de Conferinţa Generală?

În 1888, Dumnezeu a pus în faţa bisericii o uşă deschisă către Sfânta Sfintelor, locul unde natura umană şi cea divină se unesc. Solii Îl prezentau pe Hristos ca deschizător al unui drum nou – Calea consacrată către desăvârşirea creştină – o taină ţinută ascunsă timp de veacuri şi a cărei împlinire era deja mult întârziată. Universul aştepta cu înfrigurare să vadă “rodul” muncii sufletului lui Dumnezeu. Capul noii familii divino-umane fusese adus la desăvârşire, dar trupul lui Hristos continua să se complacă în banalităţile învăţăturilor începătoare. Este de înţeles urgenţa din glasul Duhului lui Dumnezeu:

“Dumnezeu a aşezat înaintea voastră o uşă deschisă. Deschideţi inima şi mintea, şi lăsaţi Soarele Neprihănirii să strălucească în sufletul vostru. Cât va mai dura până când cuvântul adevărului va căpăta greutate în ochii voştri? Cât va mai dura până când veţi crede mărturiile Duhului lui Dumnezeu? Când va avea acces la inimile voastre adevărul pentru acest timp? Vreţi să aşteptaţi până la revenirea lui Hristos? Cât timp va mai permite Dumnezeu ca drumul să fie blocat? Eliberaţi calea Împăratului, vă implor, croiţi cărări drepte pentru paşii Lui!” (The 1888 EGW Materials, 545).

Dacă ar fi ştiut răspunsul la asemenea întrebări, cu siguranţă că sora White s-ar fi prăvălit într-o disperare fără margini. A trecut un secol, şi generaţie după generaţie de responsabili ai bisericii refuză să păşească pe uşa deschisă înaintea noastră în 1888. Ei nici nu condamnă deschis uşa respectivă, dar nici nu păşesc pe ea. Se învârtesc în jurul ei, îi laudă promisiunile, îi apreciază meritele, dar nu păşesc pe ea şi nici pe alţii nu îi lasă să intre. Ei se declară susţinători ai adevărului lui Dumnezeu, păzesc credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, dar sunt foarte reticenţi în a accepta că există un produs numit “adevăr prezent.”

Dumnezeu a “permis” mai bine de un secol “ca drumul să fie blocat.” Problema este că noi citim foarte greşit acest “a permis,” ca şi când ticăloşia s-a făcut cu aprobarea şi sub supravegherea lui Dumnezeu. Cei care cunosc caracterul lui Dumnezeu şi sunt familiarizaţi cu principiile Sale de guvernare sunt indignaţi de asemenea sugestii. Domnul vrea să spună aici că este exasperat de orbirea noastră, deşi speră încă să poată folosi acest popor pentru avertizarea finală a lumii. El nu ne poate da brânci pe poarta deschisă, şi nici nu este atât de grosolan încât să ne alunge din faţa ei. Tot ce poate face este să aştepte şi să spere, căci în joc se află credincioşia şi autoritatea Sa.

Noi însă continuăm să ne dovedim nevrednici de încredere când sunt în joc interese majore. O să ne facem faţa ca un cremene şi o să riscăm să aşteptăm până la a doua venire. De dragul corectitudinii politice şi al aplauzelor teologiilor falimentare ce aiuresc Babilonul cel mare.