Calea nouă și vie a legământului cel veșnic

15 mai 2006 - Gili Cârstea

 

Dintre cei care vor putea fi amăgiţi de capodoperele diavolului în ultima generaţie, niciunul nu se va putea justifica în faţa universului că pieirea lui se datorează autorului x, pastorului y sau teologului z. Hristos a deschis o cale nouă şi vie către Sfânta Sfintelor şi nimeni nu va putea obiecta acum, după două mii de ani, că el nu a auzit de ea. Toţi avem o “intrare liberă” la Tatăl, iar Tatăl a promis celor ce vin la El prin Hristos că va uni natura Sa divină cu natura noastră omenească.

Dar ce vrea să spună apostolul prin afirmaţia că până la Hristos “drumul în Locul Prea Sfânt nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi” (Evr 9:8)?

Poporul ales, prin neputinţa de a aprecia “clădirea la care priveau cu atâta mândrie” şi scopul lui Dumnezeu pentru sufletul lor ascuns în acea slujbă, a avut nevoie de un Mijlocitor între el şi Dumnezeu. Acesta era rolul marelui preot, al preoţiei în general. Între ei şi Dumnezeu exista o perdea, pe care doar marele preot o putea trece o dată pe an, la ziua ispăşirii. Era singurul moment când omul muritor şi Dumnezeul cel veşnic se aflau împreună în locul destinat să vindece maladia care afecta universul. Domnul spunea că în acea zi se va face ispăşire, iar aceasta însemna ceva foarte concret: “Veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Lev 16:30).

Israel însă nu a văzut în această slujbă o posibilitate reală de a umbla în neprihănire. El s-a mulţumit să ştie că este acoperit, iertat şi primit, ca să poată lua de la capăt şirul nelegiuirilor sub aripa protectoare a unui mijlocitor. Nu au crezut că idolatria şi jocul de-a religia Îl poate alunga pe Dumnezeu din templul Său. Ei nu au ştiut că Şekina a părăsit locul sfânt dintre cei doi heruvimi de aur de pe chivot, practicând ani de zile un ritual inutil şi împovărător, cu totul incapabil să ducă la “desăvârşirea cerută de cugetul lor” (Evr 9:9).

Hristos, al doilea Adam, a deschis acest drum al “intrării libere” la Tatăl, dincolo de perdea, “în trupul Său.” În trupul Său se află răspunsul la ecuaţia mântuirii, la taina evlaviei, şi acolo trebuie să privească oricine doreşte, speră sau visează să trăiască în neprihănire.

În Hristos, umanul şi divinul nu mai erau despărţite de perdea, iar cele două naturi erau atât de armonios împletite încât se poate afirma fără greşeală că cine L-a văzut pe El a văzut pe Tatăl. Omul Isus Hristos a trăit printre noi exact la fel cum ar fi trăit Tatăl dacă venea personal în lume, şi a trăit exact la fel ca oricare dintre noi, dacă am accepta să mergem pe calea nouă şi vie pe care a deschis-o El. Deşi frate cu noi, Hristos a păşit prin credinţă în locul sfânt, acolo unde omul şi Dumnezeu se întâlnesc, iar viaţa Sa declară că atunci când este unit cu divinul, “omenescul nu face păcat” (MH 180).

În tot timpul vieţii lui Hristos ca templu al lui Dumnezeu, El a evitat să şocheze pe Israel cu realitatea devastatoare că Şekina nu se mai află în Sfânta Sfintelor. Dar atunci când misiunea Sa a luat sfârşit, misiune descrisă în termenii descoperirii caracterului lui Dumnezeu sub ochii oamenilor, perdeaua din sanctuar a fost sfâşiată de sus până jos, iar slujitorii de la templu au privit uimiţi golul imens din religia lor.Sfânta Sfintelor era goală. Slava dispăruse. Icabod în pilde, o metaforă pentru inima în care nu locuiește Duul Sfânt

Şekina avea acum o altă locuinţă, dar ei nu au fost dispuşi să păşească “pe calea nouă şi vie” a slujbei lor despre sanctuar. Casa lor a rămas pustie.

Rămăşiţa a fost chemată să recupereze eşecurile şi neclarităţile lor, dar şi mai mult. Ea este chemată să redescopere şi să aprecieze adevăruri rămase “neînţelese şi neapreciate de la ziua Cincizecimii.”

Ce a fost la ziua Cincizecimii? Şekina se întorcea, după secole de pribegie, în templul ei adevărat, acolo unde era locul ei “din veacuri veşnice.” Poporul ales era în şoc. Nu cunoscuse o asemenea revoluţie spirituală niciodată în lunga lui existenţă. Simboluri şi metafore ancestrale deveneau realitate, şi încă una glorioasă. Puterea lui Dumnezeu se rostogolea peste naţiune cu o forţă nemaivăzută. Oameni peste care Ploaia Timpurie se revărsase, cu puterea divină la dispoziţia lor, spuneau lui Israel că a trecut vremea jocului de-a religia. Mii de oameni au fost treziţi la noua realitate. Din păcate, ucenicii au limitat scopul lui Dumnezeu, întorcându-se treptat şi subtil la formele goale ale religiei populare, în care a fost târât chiar şi Pavel. Efesul şi-a pierdut dragostea dintâi, iar omenirea a fost astfel condamnată la două mii de ani de agonie, confuzie şi moarte.

Generaţia prezentă a poporului lui Dumnezeu are şansa unică de a recupera adevărurile rămase “ascunse şi neînţelese” de la ziua cincizecimii. Şekina doreşte mai arzător decât oricând să Se întoarcă în locul Prea Sfânt, acolo unde este locul ei, şi singurul lucru care o împiedică este mahrama de pe ochii noştri, pe care o păstrăm cu premeditare.

Ne place să ne desfătăm încă în convingerea că mijlocirea poate continua la infinit, iar la umbra ei să mai putem flirta cu firea pământească o clipă. Continuăm încă să credem că am putea converti nelegiuirea, să punem la picioarele universului, ca un trofeu al credincioşiei noastre, firea pământească fardată şi parfumată, umilită şi învinsă. Dar timpul trece, iar ceea ce sperăm se dovedeşte tot mai clar a fi speranţe deşarte. “Domnul neprihănirea noastră” va deveni o realitate eficientă doar atunci când vom fi pregătiţi şi dispuşi să păşim pe calea cea nouă şi vie deschisă de Hristos.

Acest pas decisiv spre locul de „dincolo de perdea” se face personal şi individual. Nu vă va putea ajuta nimeni, şi nu vă va putea împiedica nimeni. Dacă mahrama de pe sufletul dumneavoastră s-a sfâşiat de sus până jos, este timpul să păşiţi fără teamă în locul prea sfânt, unde Domnul pregăteşte ziua ispăşirii finale pentru poporul Său. Doar aşa Îl vom putea numi fără greşeală “Domnul, neprihănirea noastră.”

Calea nouă şi vie s-a deschis demult, și ne aşteaptă, iar cerul este mai nerăbdător decât noi să refacă legăturile rupte.