Cine este deasupra legii morale?

27 februarie 2006 - Gili Cârstea

Nu cred că există religie sau popor care să afirme că dumnezeul lor este nedrept, vicios sau nelegiuit. Orice zeu este sfânt, corect, drept şi fără vină. Indiferent ce acţiuni ar întreprinde el, rezultatul final este bun, justificat, corect şi inatacabil. Allah, Buda sau Iehova se află din oficiu deasupra oricăror suspiciuni de nedreptate sau tiranie. Fiind în afara jurisdicţiei legilor omeneşti, şi acţionând pe baza unor raţiuni superioare, ei procedează corect chiar dacă faptele lor sunt în conflict flagrant cu dreptatea aşa cum o cunoaştem noi.

Aceasta este concepţia multora dintre noi cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El fiind sfânt şi corect dincolo de orice suspiciune, nimic din ce întreprinde nu poate fi pus în discuţie, nimic nu este în afara legii sau problematic. Doreşte să înşele un împărat spre a-l duce la moarte? O face asmuţind îngerii să fie “un duh de minciună în gura proorocilor lui,” aşa cum a procedat cu Ahab (2 Cron 18). Vrea să explice poporului Său prin pilde nebunia în care se află? Omoară pe soţia mesagerului Său, aşa cum a făcut cu Ezechiel (Eze 24:16-18). Îşi dă seama că a făcut o greşeală structurală majoră aducând la existenţă neamul omenesc (Gen 6:6)? Nici o problemă, trimite potopul şi anulează toată opera dintr-o mişcare. Ce contează că “opera” erau poate cinci miliarde de fiinţe omeneşti, afară de o mulţime de animale…

Adolf Hitler a măcelărit doar câteva milioane de oameni, dar omenirea îl condamnă vehement pentru atrocităţile pe care le-a impus Europei prin lege. Pentru poporul german, faptele lui erau îndreptăţite, necesare şi benefice. Ei nu discutau motivaţiile, deoarece marele conducător avea raţiuni superioare, un orizont strategic global şi o viziune divină. Dorea să populeze planeta cu o rasă pură, energică şi eficientă? Nici o problemă dacă elimina prin gazare categoriile sociale defavorizate sau populaţii considerate inferioare. Avea rasa pură nevoie de “spaţiu vital”? Nici o problemă dacă teritoriile vecine erau anexate sub ameninţare sau prin violenţă. Atâta timp cât guvernul slujea o cauză sfântă, poporul era alături, indiferent de mijloacele prin care erau realizate scopurile acestuia.

Nu facem noi la fel cu guvernarea divină? Nu susţinem noi că Dumnezeu este drept şi prin urmare toate faptele Lui, indiferent cât de crude sau violente ar fi ele pentru vrăjmaşii Lui, devin sfinte? De unde vine mentalitatea aceasta că un Dumnezeu sfânt Îşi poate permite orice fără să devină nelegiuit? Ce înseamnă fărădelegea atunci când vorbim despre Dumnezeu?

Noi, creştinii, am moştenit din evul mediu o mentalitate greşită despre Dumnezeu. Credem că atunci când sunt făcute de un Dumnezeu sfânt şi drept, nelegiuirile se transformă în neprihănire şi devin justificabile, corecte, necesare. Aceasta era teologia prietenilor lui Iov, pe care Hristos pur şi simplu a desfiinţat-o. Venit să prezinte lumii caracterul Tatălui, Domnul Hristos Şi-a desfăşurat întreaga lucrare în supunere perfectă faţă de lege. Unora care astăzi cred că Dumnezeu este deasupra legii, Hristos le-a spus că nu a venit să strice legea, să o subordoneze intereselor Lui superioare, ci să o împlinească. Credem noi astăzi că Dumnezeu împlineşte legea, în loc să o subordoneze intereselor Lui superioare?

Marea controversă a pornit şi este încă întreţinută de acuzaţiile diavolului că Dumnezeu operează în afara legii, că Îşi permite extravaganţe şi nelegiuiri pe care le declară sfinte în virtutea poziţiei supreme pe care o deţine. De ce hrănesc adventiştii asemenea poziţii false evitând să numească nelegiuirea şi neprihănirea pe numele lor adevărat? De ce susţinem noi ca popor concepţia că o faptă poate fi încadrată în funcţie de motivaţia din spatele ei? În lumea noastră justiţia este reprezentată ca fiind legată la ochi. Vrem să spunem că dreptatea trebuie aplicată după lege, şi nu după interese, după obrazul omului sau după gustul judecătorului.

Există o justiţie divină. Suntem dispuşi să o vedem şi pe ea legată la ochi? Sau guvernarea divină operează în afara legii, pe când supuşii ei se află sub jurisdicţia legii, care trebuie aplicată corect?

Să ne imaginăm că s-ar dovedi cumva, fără umbră de îndoială, că potopul a fost plănuit şi declanşat de Satana. Aţi mai fi de acord să susţineţi că a fost o acţiune corectă, necesară, dreaptă? Dacă miliardele care au fost nimicite atunci ar avea ocazia să-l cheme în instanţă, şi v-aţi afla printre membrii juriului, aţi mai susţine că potopul a fost o aplicare corectă a dreptăţii şi că autorul ei este nevinovat?

Să ne imaginăm acum că diavolul ar fi chemat în instanţă de miile de martiri care au plătit cu viaţa pentru apărarea credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Toţi proorocii Domnului, de la Abel la Zaharia, plus apostolii, creştinii sfâşiaţi prin arene de fiare sălbatice, valdenzii, albigenzii, curajoşii care s-au împotrivit puterii eclesiastice a bisericii şi au sfârşit în camerele de tortură ale Inchiziţiei, toţi cei al căror sânge a curs pentru convingeri religioase, toţi stau faţă în faţă cu diavolul şi cer dreptate. Vă aflaţi în juriu. Sunteţi dispus să daţi un verdict de nevinovăţie bazat pe argumentul că Satana şi-a apărat împărăţia, şi-a protejat supuşii de ereziile distrugătoare aduse de acei oameni şi a garantat astfel dreptul necredincioşilor de a-şi trăi viaţa aşa cum vor? El nu a făcut decât să-şi protejeze împărăţia şi să-şi urmărească interesele. De ce în cazul lui să nu se aplice formula “scopul scuză mijloacele”?

Cauza lui Dumnezeu nu va fi niciodată sprijinită prin teologia aceasta a sfinţirii fărădelegii. Atunci când un sfânt calcă legea, în acea clipă el devine un nelegiuit, oricine ar fi el. Scriptura este explicită la acest subiect, iar primul vizat este chiar Dumnezeu:

“Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la păcat; de aceea va muri în ele” (Eze 18:24).

Dumnezeu este “Cel Neprihănit.” În ziua când El Se “ia după toate urâciunile celui rău” cum ar putea să rămână totuşi neprihănit? Cel rău a fost de la început mincinos, criminal şi hoţ. El amăgeşte, denigrează, ameninţă, constrânge, şi în final nimiceşte pe opozanţii lui. Omenirea l-a urmat pe căile nelegiuirii şi reflectă chipul şi asemănarea lui în toate domeniile vieţii.

Conceptul acesta, că poţi călca legea fără să devii nelegiuit, pune împărăţia lui Dumnezeu într-o poziţie deplorabilă. Pare o lume perfectă, întemeiată pe principii solide de dreptate, dar al cărei Meşter şi Ziditor nu Se supune legilor. Mai rău, călcările Lui de lege sunt apreciate ca fiind corecte, justificate şi necesare, iar oştile de supuşi aplaudă şi încurajează aceste nelegiuiri. În timp ce minuscule abateri fără voie ale supuşilor sunt pedepsite cu cea mai mare asprime, actele majore de crimă şi genocid ale conducătorilor trec fără urmări. Pe când legea apără guvernul de cele mai mărunte ofense ale supuşilor, aceştia nu au nicio protecţie faţă de abuzurile guvernanţilor. Aici se ajunge atunci când conducătorii sunt deasupra legii.

Legea regală a împărăţiei lui Dumnezeu nu este un set de reglementări care asigură supravieţuirea guvernării divine. Ea este o transcriere fidelă a caracterului Tatălui nostru ceresc, cea mai sigură protecţie pentru supuşii împărăţiei că drepturile lor sunt garantate împotriva oricăror abuzuri. Împlinirea perfectă a legii de către Hristos este o descoperire a faptului că Tatăl este prin natura Lui un prizonier al neprihănirii. În împărăţia lui Dumnezeu legea dragostei care nu face rău aproapelui obligă mai întâi pe guvernanţi, şi apoi pe supuşi. Acolo Cel mai mare este slujitorul tuturor, iar slujitorul este primul care răspunde în faţa legii. Legea vieţii şi a libertăţii este esenţa sufletului lui Dumnezeu, o constituţie eternă imprimată în inimile locuitorilor universului ca o barieră împotriva nelegiuirii şi haosului. Oricine se plasează în afara ei, Dumnezeu sau creatură, păşeşte în nelegiuire.

Când vom începe să privim evenimentele istoriei din această perspectivă vom fi mai pregătiţi să ne ocupăm locul în galeria martorilor lui Dumnezeu în ultima şedinţă de judecată a procesului Său.