Un popor al sanctuarului

1 ianuarie 2005 - Gili Cârstea

 

Poporul ales s-a născut în sanctuar. Toate activităţile, naţionale sau individuale, erau strâns legate de templu, care era centrul vieţii religioase şi sociale. Acolo, în Sfânta Sfintelor, izolat de ochii muritorilor, Dumnezeu era prezent prin Şekina, slava de deasupra chivotului legământului. Acela era locul unde Dumnezeu şi omul se întâlneau. Preoţii lui Israel au înţeles de aici că “întâlnirea” consta în intrarea marelui preot, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor. Au fost mulţumiţi că erau iertaţi ceremonial la sfârşitul fiecărui an, ca să înceapă din nou viaţa de nelegiuire şi păcat pe care o cunoşteau. Ei nu au înţeles că Dumnezeu doreşte să locuiască în ei, să Se “întâlnească” cu natura umană şi să-i facă părtaşi de natură divină.

La împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis un profet prin care “scopul lui Dumnezeu” s-a împlinit, omul şi Dumnezeu s-au “întâlnit,” iar din sămânţa lui David s-a ridicat o nouă familie de oameni, al cărei cap, Hristos, era Templul. Noua familie s-a născut, de asemenea, în sanctuar. Dar poporul ales nu a dorit să înţeleagă şi să împlinească “scopul lui Dumnezeu,” nu a crezut că sub ochii lor se află împlinirea a patru milenii de vorbit în pilde, cortul în care Dumnezeu şi omul au devenit una. “Ei nu s-au consacrat pentru a deveni temple sfinte ale Duhului Sfânt” (DA, pag. 161). Chiar şi ucenicii au fost destul de reticenţi faţă de această descoperire epocală, pe care Pavel o numea “taina lui Dumnezeu.” Li s-a părut şi lor destul de exagerată pretenţia că ei trebuie să fie temple ale lui Dumnezeu, deşi la cincizecime au avut o “arvună” care a electrizat biserica. Din păcate, minunile care ar fi trebuit să lumineze pământul cu acea ocazie au rămas îngropate sub molozul erorilor, iar “taina lui Dumnezeu” a continuat să rămână ascunsă.

Pentru a clarifica acest aspect vital al împărăţiei, Dumnezeu a ridicat o mişcare, un popor, a cărui misiune era tocmai recuperarea adevărurilor “mari şi minunate rămase ascunse şi neînţelese de la ziua cincizecimii.” Acest popor s-a născut în sanctuar, iar înţelegerile izvorâte din acest subiect trebuiau să aducă marea controversă la încheierea ei. Dumnezeu dorea să arate lumii că ceea ce a realizat în Isus Hristos acum două mii de ani poate realiza cu o întreagă naţiune, descoperind în faţa lumii “taina” lui Dumnezeu, care poate produce un popor “fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta.” Dar părinţii noştri nu au crezut că aceasta este “calea consacrată” către desăvârşirea creştină. Ei au făcut tot ce le-a stat în putere spre a “deturna” lumina venită din cer. Ei s-au aşezat între lumină şi popor exact atunci când Dumnezeu dorea să intre “deodată” în templul Său, pentru a curăţi pe “fiii lui Levi” cum se curăţă aurul şi argintul. Lucrarea a fost împiedicată, lumina a fost respinsă şi, prin “acţiunea propriilor noştri fraţi a fost ţinută departe de lume.”

Astăzi suntem exact aici. Adevărul despre sanctuar nu a reuşit să descopere “taina lui Dumnezeu,” iar prin acţiunea propriilor noştri fraţi biserica este împiedicată să înţeleagă şi să aprecieze nunta, unirea dintre divin şi uman. În timp ce adevărurile “mari şi minunate” ascunse în sanctuar stau îngropate sub mormane de moloz, poporul nostru caută pretexte pentru a se alătura eforturilor globale de a ridica chipul de aur, ajutând semenii să se simtă mai bine în lumea aceasta. Ne opunem intenţiei clar declarate a profeţiei ca Solul legământului să intre în templul Său pentru ştergerea păcatelor, sub pretextul că dorim să aducem în biserică întreaga planetă. În timp ce ne opunem cu obstinaţie nunţii, alergăm pe toate meridianele să chemăm lumea la ospăţul nunţii.

Un popor al sanctuarului, chemat pe scena internaţională să fie o descoperire a lui Isus Hristos, nu va putea să-şi împlinească destinul evitând la nesfârşit calea consacrată către sanctuarul ceresc. Mergând pe drumul nou al strategiilor moderne, riscăm să transformăm templul Domnului într-o peşteră de tâlhari, cu toată sinceritatea şi bunăvoinţa de care suntem capabili, cu toată curăţia de inimă, convinşi până în străfundul inimii că Dumnezeu ne conduce.