Străjerul evită asumarea responsabilității

28 octombrie 2004 - Gili Cârstea

 

 

Curierul Adventist din această lună publică un articol intitulat „Străjerule, cât mai este din noapte?” în care încearcă să explice motivele amânării revenirii lui Hristos

Autorul recunoaşte – o surpriză foarte plăcută pentru noi – că Hristos ar fi putut să revină oricând, de la înălţarea Sa la cer, dacă ar fi fost îndeplinite anumite condiţii care, evident, nu au fost îndeplinite. El identifică, foarte corect, condiţia primordială a revenirii ca fiind pregătirea unui popor care să posede caracterul lui Dumnezeu. Este citat paragraful din Parabole: „Când caracterul lui Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine, ca fiind ai Săi” (pag 46,47).

Ne bucură să vedem cum unul dintre străjerii de pe zidurile Sionului recunoaşte public nevinovăţia lui Dumnezeu în amânarea revenirii lui Hristos. Prea mult timp a fost învăţat acest popor că Dumnezeu a stabilit în mod arbitrar o zi a revenirii, care nu va putea fi nici grăbită, nici amânată de vreo acţiune a bisericii Sale. Principiul secerişului a fost negat destul de mult în poporul nostru.

Absolut uluitor este faptul că autorul acestui articol participă cu un zel debordant la distorsionarea caracterului lui Dumnezeu, exact acel caracter despre care se plânge că nu este reprodus în poporul Său. El este cel mai înfocat apărător al teologiei evului întunecat despre caracterul lui Dumnezeu. În numărul din februarie 2002 al aceleiaşi publicaţii, autorul face eforturi disperate de a convinge biserica despre caracterul violent şi crud al lui Dumnezeu. În articolul „Este Dumnezeu în stare să pedepsească?” el face o afirmaţie uluitoare, care este emblematică pentru teologia bisericii: „Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos.”

Cu alte cuvinte, „Iubeşte-Mă sau te extermin!”

Acesta este caracterul lui Hristos care trebuie “să fie reprodus în poporul Său,” ca a doua venire să nu mai fie amânată?

„Veniţi la noi sau vă aşteaptă iadul!” este “ultima solie de har” pe care Biserica Adventistă trebuie să o ducă lumii?

Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să spunem autorului că poporul nostru are demult acest caracter “în mod desăvârşit reprodus” în el şi, prin urmare, trebuie să găsească alt motiv pentru amânarea revenirii lui Hristos. Străjerul de pe zidurile Sionului este convins că Dumnezeu a omorât miliarde de oameni în trecut, iar la sfârşit, după cei o mie de ani, El va chema la viaţă pe toţi locuitorii planetei spre a-i mai pedepsi încă o dată cu moartea. De data aceasta nu orice fel de moarte, ci una chinuitoare, proporţională cu ticăloşia lor din viaţă, fiind împiedicaţi să se consume în focul final doar pentru a fi chinuiţi după standardele dreptăţii divine. Aceste “standarde” sunt ale unui dumnezeu, dumnezeul acestei lumi, dar în nici un caz ale Tatălui nostru ceresc:

„Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă. Sofistăriile lui slăbesc obligaţiile legii divine şi dau oamenilor libertatea de a păcătui. În acelaşi timp, el îi face să cultive concepţii false despre Dumnezeu, ca ei să Îl privească cu teamă şi ură în loc de iubire. Cruzimea inerentă caracterului lui, el o atribuie Creatorului; această cruzime este întrupată în sistemele de religie şi exprimată în moduri de închinare. Astfel, minţile oamenilor sunt orbite, iar Satana îi angajează ca agenţi în războiul lui contra lui Dumnezeu. Prin concepţii pervertite despre atributele divine, naţiunile păgâne au fost făcute să creadă că este nevoie de sacrificii umane pentru a obţine favoarea Divinităţii; cruzimi oribile au fost practicate în diversele forme ale idolatriei.

„Biserica Romano-Catolică, unind formele păgânismului cu creştinismul şi, la fel ca păgânismul, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici la fel de crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei se foloseau instrumente de tortură spre a se obţine conformarea la doctrinele ei. Pentru cei care nu cedau pretenţiilor ei exista rugul. Au avut loc masacre de o amploare care nu va fi descoperită decât în ziua judecăţii. Demnitarii bisericii studiau, sub călăuzirea lui Satana, instructorul lor, metode de tortură care să cauzeze cea mai mare suferinţă fără ca victima să-şi piardă viaţa. În multe cazuri procesul acesta infernal era repetat până la limita suportabilităţii umane, până când organismul ceda, iar victima saluta moarte ca pe o dulce eliberare” (GC 569).

Noi condamnăm vehement astfel de practici astăzi, dar nu erau ele făcute în credinţa că Dumnezeu “va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos”? Demnitarii bisericii catolice se bazau pe o concepţie despre caracterul lui Dumnezeu pe care o apără şi demnitarii bisericii noastre. Dacă despre acest fel de caracter este vorba, atunci Hristos putea reveni oricând în timpul supremaţiei papale, căci condiţiile erau îndeplinite, caracterul era „desăvârşit reprodus” în poporul Său.

Străjerul-autor al acestui articol incriminează poporul, sau pe Dumnezeu, pentru amânarea revenirii lui Hristos, deoarece caracterul lui Hristos nu este încă reprodus în biserică. Dacă scrierea caracterului lui Dumnezeu în suflet este lucrarea Duhului Sfânt, atunci de ce nu o realizează mai repede? Dacă poporul nu colaborează eficient, ce şanse sunt ca în viitor să se supună mai bine acestui proces?

Apoi se ridică o altă întrebare incomodă: Ce au făcut străjerii pentru a convinge poporul rămăşiţei că în inima lor caracterul lui Dumnezeu trebuie “reprodus desăvârşit”?

În primul rând, ei insinuează că nu este posibilă o reproducere desăvârşită a caracterului divin în sufletul omenesc, că acest lucru va fi realizat la apariţia lui Hristos pe nori, când vom fi “transformaţi” în nemurire. Dacă nu va fi reprodus decât la înălţare, de ce nu vine Hristos, ca să poată avea loc “reproducerea desăvârşită”?

În al doilea rând, ei au făcut şi continuă să facă eforturi serioase de a discredita adevărul că noi trebuie să devenim părtaşi de natură divină, că Duhul Sfânt trebuie să locuiască în templul inimii, unde să scrie legea, caracterul lui Dumnezeu. Corpul pastoral din ţara noastră a primit o lucrare, intitulată sugestiv “Calea yoga şi Păcatul Cetăţii” scrisă de autori anonimi, în care erau avertizaţi că părtăşia de natură divină ar fi misticism oriental. Străjerii de la nivel înalt nu au luat poziţie împotriva acestei lucrări – deci o susţin tacit – pe când împotriva cărţii “Păcatul Cetăţii,” care milita pentru taina evlaviei, “Hristos în voi,” s-au exprimat radical şi fără ezitări. Acum se plâng de faptul că a doua venire este amânată deoarece caracterul lui Dumnezeu nu este încă “reprodus desăvârşit” în poporul Său.

În al treilea rând, la nivelul bisericii mondiale, ne aflăm într-o stare de permanentă opoziţie faţă de ceea ce Spiritul Profeţiei numea “ultimele raze de lumină, ultima solie de har.” Solii neprihănirii lui Hristos sunt discreditaţi fără încetare, iar cărţile lor tratate cu dispreţ, acolo unde nu sunt chiar interzise. În “Calea consacrată către desăvârşirea creştină,” A.T.Jones vorbeşte lămurit şi insistent despre scopul lui Dumnezeu de a locui în templul inimii în vederea reproducerii caracterului divin în el. Predicarea adventistă însă a coborât tonul la subiectul sanctuarului; nu trebuie să deranjăm pe vecinii noştri evanghelici cu doctrine obţinute din “surse extra-biblice.”

Autorul articolului din Curierul Adventist rezolvă toate aceste probleme grave cu o frază cât se poate de nevinovată: “Şi mişcarea adventistă de ziua a şaptea a avut experienţele ei triste.”

Nu, frate-străjer, acestea nu sunt nişte “experienţe triste.” Acestea sunt motivele principale pentru care poporul bisericii rămăşiţei nu are în suflet caracterul lui Dumnezeu “reprodus desăvârşit” la această oră târzie a istoriei. Ani de zile le-am spus membrilor că locuirea lui Hristos în suflet este panteism, iar acum îi acuzăm indirect că ei sunt de vină pentru întârzierea revenirii lui Hristos.

Permiteţi-mi să vă parafrazez:

„Aşadar, ‘Cât mai este din noapte?’ Răspuns: Până când străjerii de pe zidurile Sionului se vor trezi, vor primi cu bucurie solia neprihănirii lui Hristos, îşi vor cere scuze în faţa juriului ceresc pentru nebunia de a numi panteism părtăşia de natură divină, sau se vor da la o parte din drum, lăsând ca lumina cerească să ajungă la popor în toată splendoarea ei.”

Aceasta este în total acord cu declaraţia Martorului Credincios şi Adevărat, pe care Biserica Adventistă declară că doreşte să-L onoreze.

Articolul se încheie cu o altă mare confuzie. Autorul pune o întrebare, pe care o identifică, pe bună dreptate, ca fiind esenţială:

„Cât timp ar fi necesar pentru pregătirea lumii pentru a doua venire?”

Răspunsul dat este experienţa Domnului Hristos, a cărui viaţă exemplară era în total dezacord cu spiritul vremii, şi “pe care lumea nu L-a mai putut tolera” mai mult de trei ani şi jumătate.

Dorim să atragem atenţia autorului, cât şi colectivului de redacţie, că aici se face o confuzie monstruoasă. Nu “lumea” a fost cea care L-a respins pe Mântuitorul. Nu “lumea” L-a declarat demonizat şi făcător de rele. Nu “lumea” L-a urmărit cu invidie şi ură, stricându-I reputaţia, deformându-I cuvintele şi acuzându-L că strică legea. Cei care au făcut toate aceste rele erau chiar conducătorii bisericii, speranţa lui Israel, păzitorii luminii, cei mai privilegiaţi oameni de pe pământ, urmaşii lui Moise în cel mai real sens.

Nu, stimaţi fraţi, nu “lumea” dorea să-L persecute pe Hristos. Reprezentantul Romei a declarat că inculpatul adus de ei spre condamnare este nevinovat. Soţia lui Pilat avea urechi şi o inimă sensibilă pentru glasul Duhului, dar demnitarii împietriţi ai lui Israel nu. Generalii romani erau plini de admiraţie pentru Isus şi apelau la El cu mare încredere pentru tămăduire. Nu ştiau ei prea multe despre religia lui Israel, dar recunoşteau destul de uşor dragostea dezinteresată, în contrast marcant cu liderii poporului ales, îngroziţi că Hristos ar putea să le fure scaunele cu succesul Lui printre membrii bisericii. În ziua răstignirii poporul ales a fost cel care a strigat “Răstigneşte-L!” deşi “lumea” căuta orice soluţie posibilă pentru a evita maltratarea unui nevinovat. Ca să-şi atingă scopurile criminale, mai marii poporului ales au recurs la cea mai ticăloasă politică spre a suci mâna la spate acelei “lumi” care dorea să stea la litera legii imperiului.

Pe acestă premisă falsă autorul clădeşte ilustraţia finală: „Cât timp i-ar trebui lumii de astăzi să ajungă la aceeaşi hotărâre, dacă poporul lui Dumnezeu de astăzi ar reflecta pe deplin chipul lui Isus… Nu mă gândesc la toţi cei 14 milioane de adventişti botezaţi… poate la 140 de mii, ceea ce înseamnă 1% din total... Cât timp ar putea fi toleraţi aceştia de către o lume îngâmfată, dedată plăcerilor şi înrobită de bunuri materiale?”

Dacă străjerii noştri ar fi dispuşi să „recupereze memoria” şi să-şi „asume responsabilităţile” pentru greşelile trecutului, ar putea constata repede că cei 1% despre care vorbeşte autorul nostru sunt spulberaţi de biserică, nu de lume. În biserică li se pune pumnul în gură, li se mistifică afirmaţiile, li se strică reputaţia, sunt ridiculizaţi, marginalizaţi, până când vocea lor nu se mai poate ridica peste tumultul de infamie şi mediocritate care ne sufocă. Iar autorul articolului nu este străin de toate acestea. Deocamdată, Hristos are o problemă cu biserica, mai precis cu îngerul ei, nicidecum cu lumea. El nu reproşează lumii că este ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă şi goală.

Chiar paragraful cheie al articolului contrazice concluzia autorului. Dumnezeu spune că a doua venire este amânată de lipsa reproducerii caracterului divin „în poporul Său.” Aceasta este problema catastrofală care loveşte biserica rămăşiţei, nicidecum opoziţia lumii, răutatea ei sau decretele pe care le-ar putea emite contra noastră. Opoziţia internă este cea care nu permite caracterului divin să fie reprodus în popor.

Cum să scrie Duhul Sfânt caracterul lui Hristos în inimile membrilor, când ei aud pe teologii bisericii că aşa ceva este panteism? Cum să devină inimile lor temple ale Duhului Sfânt, când acest fundament al guvernării divine este batjocorit la amvoanele noastre? Cum să aprecieze ei un caracter care, în situaţii de urgenţă, calcă legea dar rămâne sfânt? Ce valoare are scrierea în inimă a unui caracter care este prezentat membrilor a fi un amestec de neprihănire cu nelegiuire? Nu aceasta este esenţa laodicenismului?

Dacă cei 1% sunt trataţi cu violenţă acum, când doar vorbesc despre neprihănirea lui Hristos şi cheamă la o reconsiderare a doctrinei sanctuarului, ce va face biserica cu ei dacă ar ajunge să „reflecte pe deplin chipul lui Isus,” aşa cum spune autorul articolului? Slavă Domnului că ei n-au ajuns încă să reflecte chipul lui Isus, slavă Domnului că ei n-au fost făcuţi părtaşi de natură divină. Nu cred că rezistau nici trei săptămâni şi jumătate până îi declaram bolnavi de personalitate multiplă şi îi duceam la vreun exorcist ortodox.

Când amvoanele şi media adventistă se vor întoarce la adevărul care ne-a făcut o biserică a vremii sfârşitului, când solia neprihănirii lui Hristos va deveni „singurul subiect” de pe agenda bisericii, iar poporul nostru va descoperi că a trimis şi păstrază în boxa acuzaţilor pe Cel Nevinovat, atunci am avea o şansă ca magnificul 1% să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu.

Până atunci, vom continua să scriem articole despre revenirea lui Hristos, vom deplânge starea jalnică din biserică şi vom evita cu grijă să iniţiem procesul vital de „recuperare a memoriei” şi de „asumare a responsabilităţilor.” Iar raportul ceresc despre generaţia prezentă a liderilor bisericii va rămânea neschimbat: „Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore."

PDF * DOC