Adventismul, holocaustul și „recuperarea memoriei”

22 octombrie 2004 - Gili Cârstea

 

PDF * DOC

Guvernul României a ales ziua de 9 octombrie ca dată anuală de comemorare a holocaustului în România, iar Parlamentul a avut o adunare solemnă pe 12 octombrie, la care au fost invitaţi şi membrii cultelor importante – printre care şi biserica noastră, reprezentată de fr. Viorel Dima – care au rostit rugăciuni în memoria victimelor holocaustului.

În alocuţiunea sa, preşedintele Iliescu spunea, referindu-se la holocaust, că România se află într-un “lung şi deloc uşor proces de recuperare a memoriei şi de asumare a responsabilităţilor.” O asemenea declaraţie din partea şefului statului pune conducerea Bisericii Adventiste într-o situaţie extrem de neplăcută. Nu putem să nu ne întrebăm dacă şi când va intra şi biserica rămăşiţei într-un proces similar de “recuperare a memoriei,” de “asumare a responsabilităţilor” în sfidarea Duhului Sfânt la Minneapolis 1888, atunci când cerul era gata să ne ofere ploaia târzie, marea strigare, ziua ispăşirii pentru cei vii, binecuvântări pe care poporul acesta le aşteaptă cu speranţă şi nerăbdare de ani mulţi. Pe umerii cui se află responsabilitatea acelei erori monumentale, care a amânat inutil revenirea lui Hristos cu mai bine de un secol, secolul cel mai sângeros al istoriei creştine?

Pornit parcă să parodieze istoria adventistă, preşedintele continuă pe tema recuperării memoriei, spunând că “o astfel de rememorare a trecutului este potrivită, atunci când este vorba de evenimente tragice asupra cărora s-a aşternut îndelung o tăcere prin nimic motivată.”

Evenimentele din istoria noastră sunt infinit mai tragice decât holocaustul românesc, deoarece prin sfidarea Duhului lui Dumnezeu în 1888 are de suferit nu numai o naţiune, o ţară, un continent sau planeta Pământ, ci întreg universul, inclusiv guvernarea divină. Solia care urma să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu a fost respinsă şi, “prin acţiunea propriilor noştri fraţi,” a fost ţinută departe de lume. Din acest motiv, marea controversă nu se poate încheia, lumea nu are cum să afle despre caracterul lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu înţelege că moartea este desprinderea voluntară de izvorul vieţii şi nu pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesupunere.

Instituţiile principale ale bisericii au ţinut asemenea evenimente tragice din istoria noastră recentă departe de ochii membrilor, evenimente “asupra cărora s-a aşternut îndelung o tăcere prin nimic motivată,” aşa cum spunea preşedintele Iliescu. În ultimii ani, datorită publicării unor lucrări despre solia 1888, poporul nostru a început să pună întrebări despre acest episod, iar cei care consideră că tăcerea trebuie prelungită au motivat că dezbaterea unor asemenea evenimente incomode nu face decât să producă dezbinare. Iar dezbinarea este, nu-i aşa, un impediment major într-o epocă în care cuvântul de ordine este unitatea, administrativă, politică sau religioasă.

Indispoziţia noastră de “recuperare a memoriei” în tragedia 1888 este şi mai suspectă, dacă ţinem cont de raportul consemnat în analele universului cu acea ocazie: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore” (EGW 1888 Materials, vol. 4, pag. 1229). Sunt opozanţii din 1888 – şi urmaşii lor de azi – vinovaţi de înaltă trădare faţă de guvernarea divină, deoarece s-au aliat cu forţele întunericului în menţinerea acestei planete sub dominaţia păcatului mai bine de un secol, deşi cerul era gata pentru “aducerea neprihănirii veşnice”?

Gestul Parlamentului României, în asumarea responsabilităţii pentru greşelile conducerii statului din acea vreme, este remarcabil. Instituţiile statului român – spre deosebire de instituţiile bisericii noastre – cred în vina colectivă şi în pocăinţa colectivă: “Asumarea trecutului propriu, cu cele bune sau rele ale lui, nu este doar un exerciţiu de onestitate ci, deopotrivă, o dovadă a conştiinţei democratice, a responsabilităţii conducerii statului român, care într-unul din momentele de cumpănă ale istoriei sale, nu a reuşit să se ridice la înălţimea misiunii sale esenţiale, aceea de a asigura securitatea tuturor cetăţenilor săi, indiferent de originea etnică.”

Va reuşi oare clasa noastră conducătoare să-şi asume vreodată vina din 1888, călăuzind biserica mondială “să-şi întoarcă privirile spre Cel pe care L-au străpuns,” ca astfel să se “deschidă casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie”? Se va da îngerul bisericii Laodicea la o parte din drum, recunoscând că “nu a reuşit să se ridice la înălţimea misiunii sale esenţiale,” aceea de a da lumii ultima solie de har?

Pentru moment, tot ce se poate vedea este că zugrăvim mormintele proorocilor şi ne rugăm pentru morţi, în timp ce evităm cu aleasă artă “asumarea responsabilităţilor” şi “recuperarea memoriei.”

PDF * DOC