Armaghedon

23 decembrie 1999 - Gili Cârstea

O bătălie pentru slava lui Dumnezeu

Ca şi subiectul despre cei 144.000, Armaghedonul emană o aură de mister pentru societatea adventistă. Acest domeniu al profeţiei, abordat mai mult speculativ, suscită un interes constant pentru membrii bisericii, foarte atraşi de semnele sfârşitului. Sensibilitatea este la cote maxime ori de câte ori este prezentat acest subiect.

Îmi amintesc liniştea profundă care se lăsase peste sală când, într-una dintre comunităţile noastre din Bucureşti, pastorul anunţa solemn că profeţia se împlineşte: Plaga a şasea este în plină desfăşurare. Armaghedonul este la un pas. Şi cita versetele din Ioel: „Să se strângă neamurile şi să vină în valea lui Iosafat... Vin grămezi, grămezi în valea judecăţii” (Ioel 3, 12-14).

Ce se întâmplase? Supărat că Sadam Husein invadase Kuwait-ul şi ameninţa să blocheze aprovizionarea lumii cu petrol, NATO pregătea operaţiunea „Furtună în deşert,” aducând în zonă trupe şi echipament militar, totul însoţit de o campanie mediatică fără precedent.

Dar aşteptările ascultătorilor din acel sabat au fost înşelate, timpul dovedind că evenimentul atât de mult aşteptat a fost interpretat greşit. Bineînţeles că vorbitorul nu a revenit, aşa cum era de aşteptat, asupra interpretării profetice pe care o făcuse.

De atunci, senzorii noştri spirituali intră în alertă la fiecare incident militar de proporţii. Acest lucru se întâmplă deoarece de mulţi ani a fost scris adânc în conştiinţa adventistă că Armaghedon va fi ultima încleştare militară internaţională, în mijlocul căreia va avea loc intervenţia directă a lui Dumnezeu.

Ar fi posibil să trecem şi noi prin dezamăgirea generaţiei de evrei ai primului secol, care aşteptau un Mesia pământesc şi războinic, şi pe care nu au putut să-L vadă în rolul săracului nazarinean a cărui misiune era să descopere caracterul Tatălui Ceresc?

Ce înseamnă cuvântul Armaghedon?

Toţi cercetătorii sunt de acord că nu există nicăieri în lume un loc istoric numit astfel. Armaghedon este un termen compus din două cuvinte: Har – care înseamnă munte, şi Meggidon – numele unei localităţi şi al unei văi din Palestina. De asemenea, nu există nicăieri un munte numit Meghido. Ce vrea să spună Ioan că urmează să se întâmple în acest loc, Armaghedon, unde duhurile de demoni au adunat pe împăraţii pământului?

Dacă ţinem seama de două principii clar exprimate ale marii controverse, atunci episodul din capitolul 16 din Apocalips nu prezintă nici o dificultate.

În primul rând, trebuie să înţelegem că marea controversă din univers este între Hristos şi Satana. Pavel o spune foarte clar: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6.12).

Apoi, natura bătăliei în care este prins Dumnezeu este de natură spirituală, nu fizică. Există un război crâncen pentru descoperirea adevărului, pentru clarificarea deformărilor aduse de Satana asupra caracterului lui Dumnezeu, a naturii păcatului şi adevăratelor puncte în dispută din marea controversă.

Cu aceste două elemente stabilite clar, şi fiind atenţi la natura metaforică a limbajului din Apocalips, să ne întoarcem la acest termen codificat.

Deoarece susţinem că Biblia se explică singură, ar trebui să ne întrebăm dacă nu există cumva un pasaj care ar putea arunca lumină asupra acestui subiect. Avem doi termeni: Munte şi Meghido. Există vreo relatare Biblică legată de aceste două elemente?

Nu numai că există, dar episodul descris acolo este vast şi cu semnificaţii profunde. Locul este muntele Carmel, iar valea de la poalele muntelui se numea Meghido, pe unde trecea pârâul Chişon. Muntele Carmel şi valea Meghido au foarte multe de spus despre ultima bătălie din marea controversă. Să ne întoarcem puţin şi să reanalizăm episodul cel mai important petrecut pe muntele Carmel şi în valea Meghido. Dacă Pavel are dreptate când spune că paginile Scripturii conţin lecţii pentru învăţătura noastră, să vedem deci care sunt lecţiile pe care o ultimă generaţie a poporului lui Dumnezeu le-ar putea învăţa de aici.

Episodul 1: Ilie

În regatul lui Israel ajunge la conducere Ahab, care se simte foarte atras de farmecele culturale şi religioase ale unei fete emancipate şi exotice, cum este frumoasa Izabela. De viţă nobilă, fata primise o educaţie atentă, în mare respect pentru religie şi pentru dumnezeii poporului ei. Are loc nunta regală, iar Ahab, într-un gest de mare bunăvoinţă, oferă tinerei lui soţii libertate religioasă într-o atmosferă de pluralism doctrinal foarte binevenit pentru izolarea culturală în care se afla poporul lui.

Aşa se face că Izabela îşi aduce la Samaria anturajul academic şi religios cu care era familiară în Sidon. Tinerii ei prieteni găsesc atmosfera din Samaria foarte prielnică, în ciuda diferenţelor culturale şi religioase. Auziseră de obiceiurile ciudate ale evreilor. Era de aşteptat un conflict serios între preoţii Domnului şi proorocii lui Baal. Dar sub aripa regală a lui Ahab, părtăşia şi buna înţelegere estompează diferenţele tot mai mult. Nu exista oare un singur domn (ba’al) pentru tot pământul? Nu este el cel care dă ploaie la vreme şi ne ţine în viaţă?

Studiată mai de aproape, religia sidoniţilor nu părea chiar aşa de respingătoare. Tinerii preoţi evrei constatau că diferenţele între cele două religii nu sunt insurmontabile. În plus, aceşti străini ştiau cel puţin să trăiască bine, să se îmbrace frumos şi să se poarte aşa natural. Petrecerile selecte de la palatul frumoasei Iza erau adevărate oaze de cultură şi artă, de teologie modernă şi închinare nonconformistă.

Încet şi neobservat, cei din Israel care se opuneau noii teologii au fost izolaţi, umiliţi şi batjocoriţi din cauza credinţei lor naive şi prăfuite, iar sutele de tineri veniţi cu Izabela au devenit norma teologică pentru preoţimea lui Israel.

În timp ce nivelul educaţional şi cultural al clasei conducătoare creştea, discernământul spiritual scădea vertiginos. Yehova semăna tot mai mult cu Baal, iar teoriile spiritualiste luau locul cuvântului sigur al proorociei. Mama natură care ne hrăneşte devenea tot mai mult unicul obiect de adorare în Israel.

Sub o aparenţă de dezvoltare intelectuală şi teologică, Satana zugrăvea în minţile clasei preoţeşti a lui Israel pe Dumnezeu ca fiind capricios, sever şi arbitrar. Ritualurile serviciului divin deveneau tot mai clar o slujbă de liniştire a mâniei zeilor. Israelul nu mai ajunsese niciodată până acum la o aşa depărtare de Dumnezeu.

Puţini bărbaţi din Israel aveau însă ochi spre a discerne depărtările acestea înşelătoare de la adevăr. Dumnezeu devenise Baal, iar poporul nu-şi dădea seama ce se întâmplă.

Printre ei se afla Ilie Tişbitul, un locuitor al Galaadului, provincie de la frontiera de răsărit a regatului. El privea aceste grave alunecări de la adevăr şi inima lui era torturată observând cum poporul urmează orbeşte această filozofie păgână infiltrată în Israel.

Dumnezeu îl trimite cu o solie la Ahab: Ploaia va înceta să mai cadă peste ţară. Şi, într-adevăr, o secetă cumplită se abate peste regiune.

De atunci, generaţii întregi au crezut că, supărat şi mânios că Israel nu vrea să-L mai asculte, Dumnezeu s-a răzbunat pe ei făcându-i să moară de foame. Deoarece nu a reuşit să-i ţină lângă El cu vorba bună, El a recurs la constrângere fizică. Nu credem şi noi astăzi la fel?

Privit prin perspectiva crucii, acest episod descoperă motivaţii complet diferite.

Prin acest anunţ înfiorător, Dumnezeu dorea să spună aşa: „Voi aţi ales de mulţi ani să vă descurcaţi fără Mine, iar Eu am continuat să vă ajut şi să vă protejez. Acum, voi aţi ales deliberat să vă închinaţi unui alt dumnezeu, pe care îl veneraţi şi de la care aşteptaţi ploaie şi soare. Nu vă pot forţa să Mă alegeţi pe Mine. Dacă prezenţa şi ajutorul Meu nu sunt necesare, nu doresc să vă tulbur. Am aşteptat ani de zile să vă întoarceţi la Mine, dar voi Mă izgoniţi tot mai deschis. Îmi vine foarte greu să vă părăsesc, dar Mă văd silit să o fac; sunt îngrozit de consecinţele acestui act. Zeul pe care îl veneraţi voi nu vă poate ajuta.”

Aceasta era perspectiva divină a teribilului eveniment. Nu vorbise Moise aşa?

„Poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi şi va călca legământul pe care l-am încheiat cu el. În ziua aceea Mă voi aprinde de mânie împotriva lui. Îl voi părăsi şi-Mi voi ascunde faţa de ei. El va fi prăpădit şi-l vor ajunge o mulţime de rele şi necazuri; şi atunci va zice: Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu?” (Deuteronom 31, 16.17. Vezi şi 32, 16-20).

Această criză de proporţii prin care trece poporul lui Dumnezeu atinge punctul culminant pe muntele Carmel şi se încheie în valea Meghido. Ilie propune împăratului disperat şi curţii lui apostaziate o confruntare deschisă, în faţa întregului popor. Ilie dorea să spună că tragedia care mistuia naţiunea se datorează faptului că Dumnezeu a fost înlocuit cu Baal, că poporul nu ştie acest lucru, şi că dumnezeul lor actual nu le poate păstra viaţa.

Poate părea ciudat, dar chemarea lui Ilie nu se referea la practica păcătoasă a vieţii lor religioase, el nu le reproşa faptele păcătoase şi ruşinoase în care se complăceau. Problema numărul unu era închinarea la un dumnezeu străin. Dacă acest lucru era perceput şi acceptat, schimbarea şi vindecarea ar fi venit de la sine, conform principiului: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.”

Boala Israelului era perceperea greşită a realităţii spirituale, produsă de necunoaşterea adevăratului Dumnezeu.

„Şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcar că ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat Slava cu ceva care nu este de nici un folos. Miraţi-vă de aşa ceva ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-a părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2,11-13).

Expresia „poporul Meu şi-a schimbat Slava” este extrem de importantă, dacă înţelegem că Slava este caracterul lui Dumnezeu. Printr-o deformare a atributelor caracterului lui Dumnezeu, Satana a reuşit să se aşeze în locul lui Dumnezeu, „dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2,4; Ezechiel 28), obţinând astfel închinarea din partea poporului. Spiritul Profetic repetă mereu că Satana a prezentat în ochii poporului pe Dumnezeu îmbrăcat cu trăsăturile lui de caracter. De aceea spune Domnul prin Isaia că „poporul acesta este un popor prădat şi jefuit” (Isaia 42.22).

Aşa se face că Slava lui Israel a fost preluată de dumnezeul acestei lumi, care s-a bucurat foarte mult să fie numit Dumnezeu, şi să fie adorat de unicul popor care îi putea pune în pericol împărăţia.

Singura soluţie pentru pocăinţa naţională era o dezvăluire a acestei foarte subtile, dar distrugătoare, deformări a realităţii.

Experienţa de pe Carmel este o oglindă a ultimei lupte din marea controversă. Poporul avea nevoie să ştie că persoana căreia îi spun Domnul era de fapt stăpânitorul acestei lumi.

Aceasta este lucrarea ce trebuie făcută „în spiritul şi puterea lui Ilie.”

Episodul 2: Al doilea Ilie

Aceeaşi lucrare urma să o facă al doilea Ilie, Ioan Botezătorul. Poporul lui Dumnezeu din vremea lui Ioan moştenise exact aceeaşi maladie de la strămoşii lor. În capitolul „Împlinirea vremii” din „Hristos, Lumina lumii” se face o descriere foarte reală a stării naţiunii alese:

„Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea dorită de el, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran... Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise locaş al demonilor... Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi.”

Poporul ales avea nevoie disperată de cineva care să le deschidă ochii asupra faptului că se închină cui nu trebuie. Aceasta era misiunea lui Mesia, pe care Îl prezenta Ioan prin cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.”

Trimis „în spiritul şi puterea lui Ilie,” Ioan pregăteşte poporul să vadă „strălucirea Slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” Poporul trebuia să hotărască odată cine este adevăratul Dumnezeu, încetând astfel să mai şchioapete de ambele picioare. Ei se numeau poporul lui Dumnezeu, dar se închinau lui Baal, iar trupurile lor deveniseră locuinţa acestuia. „Dacă Baal este dumnezeu, mergeţi după el.”

Această profundă dar subtilă pervertire a adevărului este descrisă de cuvintele pe care Isus le adresează iudeilor, care pretindeau că sunt copiii lui Dumnezeu: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine... Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8, 41-44).

Cine era acest tată al lor? Stăpânitorul acestei lumi, care se îmbrăcase cu hainele caracterului lui Dumnezeu şi se aşezase „în templul Său, dându-se drept Dumnezeu.” El era persoana căreia i se aducea închinare în fiecare sabat în sinagogile naţiunii. El era numit „Domnul” de urmaşii lui Avraam.

Dar „Domnul” prezentat de Nazarinean era foarte diferit de domnul lor. Ei citeau în Scripturi că trebuie omorâţi cei din popor care spun „haideţi să mergem după dumnezei străini” (Deuteronomul 13, 6-10) şi li se părea că Isus tocmai asta făcea. De aceea I-au răspuns: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?” (Ioan 8,48).

Dar El venise să prezinte pe adevăratul Dumnezeu, a cărui cunoaştere este viaţa veşnică.

Episodul 3: Al treilea Ilie

Spiritul Profetic ne avertizează că starea poporului lui Dumnezeu din vremea sfârşitului va fi asemănătoare cu aceea de la prima Sa venire. Laodicea se măguleşte cu maturitatea ei spirituală, dar nu îşi cunoaşte starea nenorocită. Ea nu vede că „întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu” acoperă din nou lumea. Ea se complace într-o închinare la un dumnezeu pe care fiicele Babilonului îl numesc „Domnul.” Pe Baal nu îl deranjează că este numit „Isus” şi „Domnul,” atâta timp cât i se aduce închinare.

Cine îi învaţă pe cei mai străluciți dintre tinerii noştri cum este Hristos şi cum trebuie El prezentat poporului? Verificaţi acreditarea academică a profesorilor de la cele mai mari universităţi ale noastre şi veţi obţine răspunsul. Doctoratele lor, pe temeiul cărora au dreptul să profeseze, sunt obţinute de la marile universităţi ale Babilonului spiritual. Ce hristos este prezentat acolo? Cine sunt profesorii care dau diplome magna cum laude savanţilor adventişti? Mai este de mirare că poporul nostru vede caracterul lui Dumnezeu exact ca bisericile Babilonului? Să ne mirăm de violenţa cu care reacţionează el când i se prezintă un Dumnezeu non-violent?

Al treilea Ilie va avea o misiune la fel de grea ca a predecesorilor lui. Armaghedonul va fi o repetare a conflictului de pe muntele Carmel, şi care se va încheia în valea Meghido, la pârâul Chişon, dar la scară internaţională. El va trebui să descopere în faţa poporului caracterul lui Dumnezeu. Apogeul marii controverse va fi dezvăluirea închinării false în care a fost târât poporul lui Dumnezeu de stăpânitorul acestei lumi. Încheierea planului de mântuire depinde de această descoperire catastrofică. Abia după ce are loc demonstraţia de la Armaghedon se va putea auzi un glas care va spune „S-a isprăvit.”

Nu există în istorie decât două momente când s-a folosit această expresie.

Prima oară, atunci când Isus şi-a încheiat lucrarea: „Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (ST 20 ianuarie 1890).

A doua oară are loc aici, în Apocalips, când cel de-al treilea Ilie, în faţa adunării de la Armaghedon, descoperă în faţa poporului că cel pe care îl numesc Domnul nu este altul decât Baal. Şocul va fi cumplit, distrugător, dar fără această demonstraţie nu se va putea auzi niciodată “din Templu, din scaunul de domnie, un glas tare care zicea: S-a isprăvit” (Apocalips 16.17).

Marea controversă nu se poate încheia atâta timp cât caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi acuzaţiile lui Satana nu vor fi clarificate. Omenirea face în zilele noastre eforturi disperate spre a construi aici o împărăţie cu totul de aur. Ei proiectează un mileniu de pace şi prosperitate, afirmând că “secolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc.” Aceasta vrea să spună că omenirea va avea secolul 21 doar dacă se va închina lui Dumnezeu. Dar cine este acest dumnezeu care promite secolul 21 în schimbul adorării universale?

În 1901, chiar în mijlocul crizei panteiste, Ellen G. White are o pătrundere fascinantă a pregătirii bătăliei de la Armaghedon:

„Satana este foarte grăbit să-şi pună în aplicare planurile pentru ultimul mare conflict, unde fiecare va trebui să se decidă. După ce evanghelia a fost proclamată în lume timp de aproape două mii de ani, Satana mai prezintă încă omenirii scenele pe care le-a prezentat lui Hristos. El face să treacă prin faţa lor, într-un mod foarte minunat, împărăţiile acestei lumi în toată slava lor. El oferă aceste lucruri tuturor celor care vor accepta să i se închine. El caută astfel să-i aducă pe toţi sub stăpânirea lui. Satana se luptă cu disperare să se prezinte ca fiind Dumnezeu, şi să distrugă pe toţi cei care se opun puterii lui. Astăzi, omenirea se prosternă în faţa lui. Puterea lui este primită ca fiind puterea lui Dumnezeu. Se împlineşte profeţia din Apocalips că „tot pământul se mira după fiară” (AU 1 ianuarie 1901).

Noi înţelegem dorinţa omenirii ca secolul 21 să fie religios, dar cine este cel care „face toate eforturile să se prezinte ca fiind Dumnezeu,” cerând închinarea tuturor? Pe cine slăvesc bisericile Babilonului? În faţa cui se pleacă în adorare şcolile de teologie ale lumii? A cui putere o laudă ele ca fiind puterea cea mare a lui Dumnezeu? Cine este hristosul pe care îl onorează şi îl predică ele, iar nouă ne dau acreditare şi diplome de merit? Este şi biserica rămăşiţei prinsă în planurile lui Satana de a pregăti un mileniu de aur pentru omenire? Participăm noi, alături de celelalte biserici, la propăşirea acestei lumi, într-un efort de a prelungi pacea şi bunăstarea acestei ordini, astăzi, când prioritatea este marea strigare a îngerului al treilea, de care lumea are o nevoie disperată?

Unul dintre cei mai proeminenţi preşedinţi ai Conferinţei Generale avertiza Biserica mondială într-un apel al Consiliului Anual: “Este recunoscut faptul că, într-o vreme a dezvoltării conştiinţei sociale şi schimbării, instituţiile adventiste pot fi prinse în proiecte lumeşti alături de lume, neglijând lucrarea pe care doar biserica rămăşiţei o poate face. Una dintre cele mai mari ameninţări la adresa instituţiilor noastre de învăţământ superior o reprezintă filosofiile şi teologia falsă, absorbite inconştient în universităţile lumii de către viitorii noştri profesori, şi apoi aduse în şcolile adventiste ca “vin” al Babilonului” (Robert Pierson şi Comitetul Conferinţei Generale - The Appeal of the 1973 Annual Council ).

Cine poate spune că această  “ameninţare la adresa instituţiilor noastre de învăţământ superior” nu a devenit o realitate în zilele noastre? Nu este îngerul bisericii Laodicea descris ca fiind “ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol,” o descriere foarte bună a ameţelii teologice care ne face să spunem că totul este bine? Doar Martorul Credincios poate spune care este gradul de alcoolemie din sângele care aleargă prin venele rămăşiţei, dar bâlbâiala din teologia adventistă poate fi observată de oricine. Invitaţi la mesele bogate ale Izabelei, ne este ruşine să vorbim despre neprihănirea lui Hristos şi ne cerem scuze pentru vocile singulare din mijlocul nostru care mai amintesc de ziua ispăşirii, ştergerea păcatelor, ploaia târzie şi marea strigare.

Cu adevărat, ne aşteaptă cea mai ameninţătoare confruntare pe vârful muntelui Carmel modern, căci omenirea întreagă este convinsă că se închină Dumnezeului adevărat.

Vom avea noi curajul să spunem că se înşeală?

Dar şi mai important, vom avea noi curajul şi percepţia spirituală să vedem că între Domnul la care se închină întreaga lume şi Domnul la care ne închinăm noi nu este nici o diferenţă, şi astfel să ne putem întoarce spre Cel pe care L-am străpuns?

Armaghedon... ce diferit ar putea fi de ceea ce am aşteptat noi!