Străin și călător

8 iunie 1999 - Gili Cârstea

Când l-a chemat pe Avraam să părăsească patria mamă, Dumnezeu intenţiona să ridice un popor care, prin credinţă, să împartă cu El misiunea glorioasă de a aduce vindecare unei planete în rebeliune. Copiii lui urmau să fie ambasadori printre neamuri, purtătorii de veşti bune că s-a găsit un preţ de răscumpărare pentru familia omenească. Domnul l-a invitat pe Avraam să privească spre cele patru puncte cardinale, spre a înţelege că, de acum, patria lui este planeta întreagă.

Acceptând prin credinţă această viziune slăvită, Avraam porneşte spre necunoscut. Cortul urma să fie reşedinţa lui până la sfârşitul vieţii. Acelaşi cort urma să fie şi reşedinţa urmaşilor lui, dacă ei acceptau rolul măreţ de ambasadori ai lui Hristos. Ei ar fi fost ataşaţi ai lui Iehova pe lângă guvernele naţiunilor, răspândind lumina caracterului lui Dumnezeu printre neamuri. Ar fi fost savanţi ai ştiinţei mântuirii, învăţând "pe mulţi să umble în neprihănire" (Daniel 12,3), strălucind ca stelele pe cerul întunecat de minciunile dumnezeului acestui veac. Ar fi fost "capul şi nu coada" (Deuteronom 28,13) în mijlocul naţiunilor pământului, pregătind drumul pentru venirea Mielului lui Dumnezeu.

Dar intenţia aceasta slăvită a fost refuzată de urmaşii lui Avraam. Din oferta de har făcută tatălui lor, ei nu au înţeles decât că vor avea o ţară a lor, pur materială, ca a tuturor naţiunilor pământului. Nu au putut înţelege că misiunea lor este mondială şi chiar cerească. Această perspectivă îngustă a afectat serios concepţia lor despre natura şi misiunea lui Mesia.

Urmările acestei neînţelegeri au fost catastrofale. A urmat inevitabil închinarea falsă şi robia egipteană de peste patru sute de ani. Dacă şi-ar fi înţeles rolul şi misiunea, copiii lui Israel nu s-ar fi aşezat în Gosen, cel mai pitoresc şi fertil loc al Egiptului, ci ar fi plecat imediat după încetarea foametei. Ei cunoşteau foarte bine viaţa de tabără cu incomoditatea ei, iar viaţa civilizată şi abundentă din Egipt era o opţiune prea atrăgătoare pentru a fi refuzată. A urmat lunga perioadă de robie.

Dar Dumnezeu dorea să-şi onoreze legământul făcut cu Avraam. Este trimis Moise într-o misiune de eliberare, întâmpinată cu mare opoziţie de către poporul resemnat şi programat deja să fie "coada." De la eliberarea din Egipt şi până la graniţele Canaanului, drumul a fost plin de semne şi minuni uluitoare, ca ei să poată înţelege nevoia uriaşă a omenirii de un aşa Părinte iubitor, care poate da apă din stâncă, hrană din cer, lumină în beznă şi umbră în arşiţa zilei. A fost drumul lung şi riscant al logodnei, unde Mirele Ceresc se făcea cunoscut miresei Lui. El dorea să-i îmbogăţească prin cunoştinţa slavei caracterului dragostei Sale, ca ei să poată răspândi printre neamurile la care ajungeau mirosul de viaţă al evangheliei, "farmecul inegalabil" al lui Hristos.

Dar ei nu L-au cunoscut. În loc să vadă în El pe Părintele veşniciilor şi pe Domnul păcii, ei s-au mulţumit să-L perceapă ca pe "Stăpânul" (Osea 2,16). Aşa au fost puse bazele vechiului legământ. Durerea Mirelui divin era fără margini. El, Prietenul şi Iubitul, urma să fie tratat ca Stăpânul. De la gloriosul proiect de a duce lumina adevărului până la marginile pământului, misiunea era redusă la simpla supravieţuire într-o lume ostilă. De la oferta de pace şi har pe care trebuiau să o ducă lumii, iată-i acum transformaţi în solii distrugerii, urâţi şi dispreţuiţi de toţi locuitorii pământului. Sabia devenise un mod de viaţă, pâinea lor cea de toate zilele. Cu câtă bucurie privea din spatele cortinei Acuzatorul fraţilor…

Curând după ajungerea în Canaan, această împotrivire a lor faţă de scopurile şi intenţiile lui Dumnezeu a luat forma foarte concretă a rebeliunii deschise. Refuzând implicaţiile principiului conform căruia "cel ce pune mâna pe sabie de sabie va pieri," ei au cerut un împărat. Ei spuneau clar că refuză să fie străini şi călători, că rolul de ambasadori ai lui Hristos nu-i atrage. Ei doreau "să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile" (1 Samuel 8,19.20). Ei nu doreau să fie "capul" printre naţiunile pământului; tot ce doreau era să fie şi ei "ca toate neamurile." Dorinţa le-a fost îndeplinită. "Domnul a zis lui Samuel: Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt, până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei" (1 Samuel 8, 7.8).

Acest eşec ruşinos de a percepe scopurile lui Dumnezeu în marea controversă a marcat toată istoria lui Israel, de la ieşirea din Egipt până la omorârea lui Ştefan cu pietre. Războiul este singura cale de supravieţuire pentru un popor care alege un împărat, lepădând pe Mirele ceresc. În loc să atace izvodirile fărădelegii la nivel înalt, să înfrunte la curţile împăraţilor lumii acţiunile "duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti," ei s-au trezit în capcana războiului "împotriva cărnii şi sângelui" (Efeseni 6,12). Iar noi astăzi spunem că ei au făcut bine, că Domnul i-a însoţit şi binecuvântat, şi prin urmare noi trebuie să le urmăm exemplul. Este adevărat că Domnul i-a însoţit şi binecuvântat, dar El nu a fost nicidecum la originea acestei ruşinoase depărtări de chemarea lor sfântă.

Slava lui Dumnezeu, care este caracterul Său, nu putea fi nicidecum descoperită lumii pe calea aceasta a violenţei, urii şi exclusivismului, naţional sau religios. Numele lui Dumnezeu a fost batjocorit de către Israel mai eficient decât o făceau naţiunile păgâne ale lumii.

Dar această pagină tristă din istoria marii controverse s-a încheiat. Israelul după trup a eşuat, refuzând conştient şi premeditat să fie străin şi călător pentru onoarea lui Dumnezeu. Dar planurile lui Dumnezeu şi nevoile lumii nu s-au schimbat. El aşteaptă şi astăzi să atingă inima miresei Sale cu această misiune înaltă. Lumea aşteaptă mai nerăbdătoare ca oricând o clarificare a tensiunii din jurul caracterului lui Dumnezeu, a naturii păcatului şi adevăratelor puncte în dispută din marea controversă.

În 1888 Mirele Divin a venit din nou la mireasa Lui, cu o imagine "mai proeminentă" a farmecului inegalabil al lui Hristos. El chema din nou pe poporul Său să fie "capul şi nu coada" pe calea consacrată a noului legământ. El dorea să facă din Mireasa lui o glorioasă descoperire despre puterea evangheliei. Nunta urma să clarifice irevocabil natura noului legământ şi glorioasa lui realizare, unirea cu natura divină. Rescrierea caracterului lui Dumnezeu, legea, în mintea umană, era o binecuvântare a zilei ispăşirii pe care omenirea o aşteaptă de două mii de ani. Dar la Minneapolis, idea de a fi "capul" li s-a părut părinţilor noştri un pic extravagantă. Ei erau mulţumiţi să fim şi noi "ca toate neamurile."

Eforturile de a demonstra că suntem "ca toate neamurile" a marcat toată istoria noastră denominaţională de după 1888. Am negat sistematic tot ceea ce ne făcuse un popor: o corectă înţelegere a întrupării lui Hristos, a doctrinei sanctuarului cu ziua ispăşirii finale, a darului profetic şi în special viziunea unică a marii controverse dintre Hristos şi Satana.

Altfel spus, după ce ne-a convins să ne lăsăm tunşi ca Samson, lumea evanghelică ne-a făcut să credem că ne stă mai bine aşa. De atunci ne tundem singuri. Şi ca să fim siguri că tunsoarea este la modă, ne trimitem tinerii să se specializeze la şcolile lor.

Şi iată-ne acum o biserică printre biserici, ca iudeii un popor printre alte popoare. În locul cortului am preferat palatul, în locul mişcării am ales locul. In acelaşi timp, ne măgulim cu gândul că odată, cândva, o minune va justifica speranţa nutrită în secret că suntem altceva decât spunem lumii.

Mai există vreo speranţă că Domnul va reuşi să câştige inima rămăşiţei pentru planul iniţial de a duce lumina până la marginile pământului? În confuzia, fragmentarea şi pluralismul malign care cuprind biserica, cine mai poate propune, cu succes, o soluţie salvatoare? Odată ce credinţele specifice ne fac să roşim şi să ne cerem scuze, ce credibilitate mai avem când ne cerem dreptul de a vorbi? Cu ce drept ne batem pentru libertate de conştiinţă pe la înaltele porţi ale Babilonului, dacă noi înşine nu mai credem ceea ce avem de spus?

Recent, o comunitate adventistă din sudul Statelor Unite a hotărât să mute serviciul divin duminica, pentru a uşura accesul păzitorilor duminicii la adevărurile adventiste. Fraţii cred că, pentru a-L prezenta pe Hristos, nimic nu este prea mult. Şi mai cutremurător este felul în care au reacţionat cei mai mulţi dintre membrii bisericii din alte zone. În discuţiile aprinse de pe Internet, această schimbare li se părea unora perfect îndreptăţită, dacă scopul acţiunii este "câştigarea de suflete" şi "proslăvirea lui Hristos"

Cine este acest "hristos" pe care suntem dispuşi să-l preamărim împreună cu bisericile ce alcătuiesc Babilonul? Israelul din vechime s-a închinat sute de ani cuiva pe care îl numeau Domnul, în timp ce adevăratul Domn striga cu disperare: "Israel nu Mă cunoaşte."

În loc să respectăm proiectul perfect de a merge peste tot ca ambasadori ai lui Hristos pentru încheierea misiunii Sale de a face cunoscut pe Tatăl, noi suntem tot mai mult obsedaţi de "naţiunea noastră" şi de "câştigarea de suflete." Parcă nici nu ne pasă de umbrele sumbre pe care le aruncă asupra noastră Osea 4,7: "Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea. De aceea, le voi preface slava în ocară."

Mişcarea adventă a fost chemată să dreagă spărturile lăsate de refuzul lui Israel de a fi un popor "străin şi călător," un popor fără patrie pământească, un neam de ambasadori. Astăzi, la peste 150 de ani de atunci, se poate constata uşor că cele mai serioase şi costisitoare eforturi ale noastre sunt depuse pentru lărgirea frontierelor Laodiceei. Am început să credem că, dacă suntem mulţi, se vede mai puţin că "nu ştim." Martorul Credincios nu ne reproşează că suntem puţini. El spune că suntem paralizaţi spiritual şi că viziunile triumfaliste pe care le difuzăm pe toate frecvenţele nu sunt decât speranţe deşarte. Atâta timp cât vom dori un împărat şi vom păta cu sânge frontierele noastre, misiunea de a comunica evanghelia împărăţiei va rămânea neîmplinită. Şi atâta timp cât misiunea rămâne neîmplinită, El va rămânea un străin pentru locuitorii Planetei Pământ.