Hypostasis

17 mai 1999 - Gili Cârstea

Mai mult decât „substanță” sau „încredere neclintită”

Confuzia cu privire la Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre nu poate fi mai mare decât cea cu privire la „credinţa mântuitoare.”

Această expresie magică a devenit moneda unică a imperiului religios numit creştinism, dar vai, ea nu mai are valoare decât în comerţul cu sufletele oamenilor (Apoc. 18,13).

Ce este credinţa? A cui credinţă? Ce fel de credinţă? Faptul că ne găsim încă aici, la acest sfârşit de mileniu doi al erei numită creştină, dovedeşte că nici rămăşiţa nu a reuşit să găsească o soluţie acceptabilă expresiei sola fide. Tensiunile şi confuzia din sânul ei, în jurul controversatei credinţe a Noului Testament, aşa cum o descrie Pavel, ating cote alarmante, prevestitoare de conflicte majore.

O lucrare recentă (The Fragmenting of Adventism de William Johnsson, redactor la Adventist Review) avertiza biserica de unele pericole care pot duce la fragmentare şi divizare în adventism. Din păcate, autorul nu a socotit necesar să includă printre ameninţările majore la unitatea bisericii şi credinţa Noului Testament, aceea care a produs fragmentarea iudaismului acum două milenii.

Ce fel de credinţă este aceea care produce vindecare instantanee? Ce fel de credinţă este aceea care aduce neprihănirea? Ce fel de credinţă este aceea care a adus coborârea focului din cer asupra ucenicilor la cincizecime? Ce fel de credinţă aşteaptă Fiul omului să găsească pe pământ, ca să poată veni a doua oară?

Pavel este singurul autor care oferă o definiţie a credinţei, rămasă, din păcate, ascunsă şi neînţeleasă atât de mult timp. În Epistola către Evrei (capitolul 11), el încearcă să convingă pe urmaşii lui Avraam că toţi eroii naţiunii lor au modelat o istorie de mii de ani doar prin credinţă. Ca să nu existe dubii despre ce fel de credinţă este vorba, el oferă la începutul acestui capitol glorios o definiţie a cuvântului.

Credinţa, spune el în versetul 1, este hypostasis  pentru lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

Hypostasis este un termen destul de obscur, care a dat multă bătaie de cap traducătorilor Bibliei. Când au ajuns la acest capitol din Evrei, ei nu au ştiut ce vrea Pavel să spună. Cea mai pertinentă soluţie părea aceea că hypostasis este un cuvânt compus. Hupo ar fi acel sufix familiar, sub, ca în hipotermie, hipoglicemie, iar stasis a fost tradus cu stare, situaţie. Aşa au ajuns traducătorii versiunii oficiale, King James, la cuvântul substance. Logica le spunea că substanţa lucrurilor sperate este cea mai bună definiţie pentru credinţă. Dar Pavel dorise să spună altceva.

Odată cu descoperirea manuscriselor de la Qumran, cercetătorii Bibliei au intrat în posesia unei mari cantităţi de material, cu un spectru de aplicaţie foarte larg. O mare parte din scrierile descoperite erau contracte comerciale, prin care se parafau schimburile de mărfuri între diverse părţi. Iar titlul acestor documente publice nu era altul decât HUPOSTASIS.

Această descoperire nu a avut un impact prea mare asupra lumii creştine, dar ea este deosebită pentru biserica rămăşiţei, care trebuie să definească foarte precis credinţa, dacă vrea să ocupe locul special pe care îl pretinde.

Dacă definiţia corectă pentru credinţă este contract, legământ (un alt sens pentru stasis, pe care traducătorii nu l-au băgat în seamă), atunci implicaţia ei profundă nu mai poate fi evitată: Credinţa este contractul dintre Dumnezeu şi om, pe care Scriptura îl numeşte noul legământ: "Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou… iată legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu" (Ieremia 31, 31-33).

Concluziile care decurg de aici nu pot scăpa: A avea credinţa înseamnă a accepta noul legământ. Noul legământ urmăreşte să scrie în mintea omenească Legea. Legea este o "transcriere a caracterului lui Dumnezeu"(6T9). A avea caracterul lui Dumnezeu scris în minte înseamnă "Hristos în voi," taina ţinută ascunsă de veacuri (Coloseni 1,27). Când se sfârşeşte taina lui Dumnezeu, trâmbiţa a şaptea poate suna. Dacă sună trâmbiţa a şaptea, înseamnă că Mireasa s-a pregătit; când Mireasa este gata, îngerul din Apocalips 18 poate coborî, iar pământul va fi "luminat de slava lui."

Înţelegând că hypostasis este contractul pe care noi îl numim noul legământ, nu ne mai miră insistenţa lui Pavel din capitolele opt şi zece din Evrei, unde redă integral descrierea noului legământ din Ieremia. Demonstraţia din aceste două capitole magistrale clarifică un lucru: Doctrina sanctuarului ceresc, acela care "nu este din zidirea aceasta" (Evrei 9,11), nu are nici o finalitate dacă Legea (caracterul lui Dumnezeu) nu este scrisă în inimile poporului lui Dumnezeu. Scrierea aceasta în minte, aşa cum spune Pavel în Evrei, este împlinirea legământului. Aceasta este credinţa pe care aşteaptă să o vadă Fiul omului, căci este "credinţa lui Isus" (Apocalips 14,12). Ea este credinţa aducătoare de neprihănire. Ea este credinţa care poate arunca în mare "munţii" firii pământeşti. Ea este cea care va face să cadă focul, ca pe muntele Carmel, ca în camera de sus. Revărsarea aceasta mult aşteptată a focului este singura garanţie pentru căderea ploii.

Rugăciunile şi penitenţele lungi şi chinuitoare, repetate cu evlavie şi obstinaţie an de an, nu vor reuşi să coboare focul din cer. Toată ziua s-au rugat preoţii pentru foc pe muntele Carmel. Aceasta este o parabolă pentru ziua ispăşirii, o zi la fel de lungă, fierbinte şi fără ploaie. Ca şi atunci, la sfârşitul acestei zile "mari şi înfricoşate" (Maleahi 4,5) un Ilie obscur şi neglijat, dar care şi-a înţeles locul în marea controversă, va face să se pogoare focul, ca ploaia binecuvântată să poată veni. Atunci rămăşiţa nu va mai fi "ca o covercă într-un câmp de castraveţi," ci femeia glorioasă acoperită de soarele neprihănirii lui Hristos, legată de Creatorul ei prin hypostasis cel veşnic.