Odihna adevărată implică un templu adevărat

5 ianuarie 1999 - Valentin Mocanu

“Când a locuit împăratul în casa lui, şi când i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau, a zis proorocului Natan: ‘Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort.” 2 Samuel 7: 1-16

Împăratul David şi-a propus să construiască o casă Domnului. Ideea părea bună, iar Profetul Natan a aprobat şi chiar a încurajat acest proiect. Dar în aceeaşi noapte Domnul a vorbit lui Natan, iar solia era cam neplăcută: David nu trebuie să-i construiască Domnului o casă.

Înainte de a vedea ce spune Domnul, să privim puţin în urmă. În Deuteronom 12:9-11, Moise spune poporului: “…fiindcă n-aţi ajuns încă în locul de odihnă şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru. Dar veţi trece Iordanul, şi veţi locui în ţara pe care v-o va da în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru. El vă va da odihnă, după ce vă va izbăvi de toţi vrăjmaşii voştri care vă înconjoară, şi veţi locui fără frică. Atunci va fi un loc pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, ca să facă să locuiască Numele Lui acolo.”

Putem deduce că David a luat decizia de a construi un Templu în urma studierii acestui pasaj. Condiţiile erau îndeplinite, cel puţin aşa considera el. Un singur amănunt pierduse împăratul din vedere: “…va fi un loc pe care-l va alege Domnul…”

Intervenţia Domnului a fost promptă: “Du-te şi spune robului meu David: ‘Aşa vorbeşte Domnul: “Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă, din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta; ci am călătorit într-un cort drept locuinţă” (versetele 5 şi 6). După ce le aminteşte pe scurt cum S-a purtat cu copiii lui Israel, Domnul spune:

 “De asemenea, voi da un loc poporului Meu Israel, şi-l voi sădi ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte” (versetul 10, KJV). Când i se spuneau aceste cuvinte lui David, copiii lui Israel erau deja în ţara Canaan de patru sute de ani. Chiar în timpul acela David era împărat peste tot Israelul şi împărăţia sa era liniştită, avea pace, “Căci Domnul i-a dat odihnă, după ce l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau.” Şi totuşi, neţinând seama de toate acestea, Domnul îi făgăduieşte lui David că-i va da un loc pentru poporul Său în care să aibă “odihnă” faţă de toţi vrăjmaşii.

La ce s-a referit Domnul când a  rostit făgăduinţa? Pur şi simplu la faptul că această stăpânire asupra unui mic teritoriu al ţării Canaan nu era odihna pe care o dorea El poporului Său. Încă nu se împlinise făgăduinţa făcută lui Avraam, şi Domnul nu uitase. Versetul 11 spune: “…Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă.” Este oare posibil ca David să nu fi înţeles? Eu cred că este posibil. Mai târziu (1 Cronici 22:8-10; 28:2-10) David insistă în legătură cu acest proiect, pregătindu-i lui Solomon tot ceea ce era necesar pentru a începe lucrarea.

În ciuda avertizării, David nu a renunţat la ideea de a construi o casă Domnului. Nerăbdător să i se împlinească dorinţa cât mai repede, bazându-se şi pe făgăduinţa Domnului din versetele 12-14 din 2 Samuel, el a considerat că Solomon este cel ales. La fel de greşit ca Eva, la fel de greşit ca Avraam. Înainte de a analiza cu atenţie versetele 12-14, aş dori să ne gândim la aceste cazuri speciale. Dumnezeu a făgăduit Evei că o sămânţă din trupul ei va zdrobi capul şarpelui. Eva, nerăbdătoare, a văzut în Cain sămânţa făgăduită de Dumnezeu. Mare a fost însă dezamăgirea ei când a văzut ce a urmat. Avem apoi cazul lui Avraam, căruia i s-a făgăduit sămânţa în care vor fi binecuvântate toate neamurile. Avraam nu a avut răbdare ca Domnul să împlinească făgăduinţa şi, îngrijorat că s-ar putea să aibă şi el o parte în acest plan, ia iniţiativa. Deşi făgăduinţa s-a împlinit în cele din urmă, ca urmare a credinţei lui Avraam, totuşi Isaac nu era decât un tip al adevăratei seminţe - adică Hristos.

Să revenim la versetele 12-14: “Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti.” Aş prefera versiunea King James, care spune: “…îţi voi ridica o sămânţă după tine…” De aici până la Pavel nu mai este decât un pas: “…priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul” (Romani 1:3).

Identificând pe Isus ca fiind sămânţa lui David, Cel care va zidi o casă pentru Dumnezeu, el scrie în Evrei 1:4-5: “…ajungând cu atât mai pe sus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: ‘Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut?’ Şi iarăşi: ‘Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu?’” Aceeaşi imagine întâlnim în Isaia 9:6-7: “Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ‘Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor.”

Zaharia participă şi el, alături de ceilalţi, la conceptul unei case spirituale, duhovniceşti, pe care Isus o va ridica pentru odihna lui Dumnezeu: “Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Iată că un om, al cărui nume este Odrasla, va odrăsli din locul lui, şi va zidi Templul Domnului. Da, El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie, şi o desăvârşită unire va domni între ei amândoi” (Zaharia 6,12.13). Dar versetul 14 spune: “Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti.” Acest limbaj este decodificat de Isaia 53:5-10: “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă…”

Oare a făcut Isus “răul” pentru ca să primească lovituri omeneşti? Într-un fel da, a făcut “răul,” însă doar din perspectiva lui 2 Corinteni 5:21: “Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

Referitor la insistenţa lui David ca Solomon să fie cel ce va zidi Templul, mai întâlnim un caz asemănător în Vechiul Testament. În Geneza 17:15-21, se prezintă reînnoirea făgăduinţei făcute lui Avraam. Dar Avraam, ca şi noi, preferă ceva vizibil şi palpabil: “Să trăiască Ismael înaintea Ta” (vs. 18). Probabil că Avraam se întreba de ce oare Ismael nu putea să fie copilul făgăduinţei. Îl iertăm pentru că el nu înţelegea că “haina neprihănirii lui Hristos” nu poate avea niciun fir de concepţie omenească. Este la fel de posibil ca şi David să-şi fi pus o asemenea întrebare şi să găsească un răspuns destul de convingător. În ambele situaţii putem să observăm şi să lăsăm inimile să se umple de adorare şi de adânc respect pentru dragostea infinită a lui Dumnezeu: “Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească, şi îl voi înmulţi nespus de mult…” (Geneza 17:20), respectiv 1 Împăraţi 9:3: “Şi Domnul i-a zis: ‘Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o…”

    Nu ştim cât de mult a înţeles Solomon făgăduinţa lui Dumnezeu, însă este surprinzător să auzim de pe buzele sale lucruri care îi înfuriau la nebunie pe urmaşii lui de peste câteva secole: “Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţi 8:27)

Într-o perioadă de criză mortală pentru Israel, Isaia dezvoltă un concept identic despre odihna lui Dumnezeu: “Aşa vorbeşte Domnul: “Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? Toate aceste lucruri, doar mâna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa, - zice Domnul. “Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66, 1.2). Pavel se asociază acestui concept în versetul 5 din Evrei 10, urmat apoi de versetul 9: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”

Avem şi mărturia lui Isus în Ioan 2:19-21: “Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica… Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.” Ellen White preia acest şir logic, arătând că despărţirea omului de Dumnezeu “din cauza păcatului” a coincis cu pierderea odihnei Lui: “Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el prin prezenţa Lui, avea ca scop să fie o învăţătură intuitivă pentru Israel şi pentru lume... Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului n-a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre scopul cel înalt deschis fiecărui suflet. Dar iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie” (Hristos Lumina lumii, pag. 146, ediţia 1981).

Noi, oamenii, am fost tare zeloşi să asigurăm odihna pierdută de Dumnezeu, dar foarte “zăbavnici,” ca să nu spun mai mult, de a asculta durerea inimii Lui căutând, de la Geneza la Apocalips, să ne facă să înţelegem că acest lucru nu putea fi realizat decât de Odrasla, Sămânţa.

“Să luăm dar bine seama, ca atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în “odihna,” despre care a vorbit El, când a zis: “Am jurat în mânia Mea, că nu vor intra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: “Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.” Şi aici este zis iarăşi: “Nu vor intra în odihna Mea!” Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta, şi pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor, El hotărăşte din nou o zi: “Astăzi,” - zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: “Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi. Rămâne dar o odihnă ca cea de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale (Evrei 4:1-10).

Credinţa noastră este că o generaţie va înţelege cândva că Odrasla doreşte cu înfocare să termine “casa duhovnicească” pe care a început-o, şi va înceta opoziţia, devenind un “locaş al lui Dumnezeu prin Duhul.”